Prietenul ca duşman înverşunat

Postat de:blogger 1168 zile in urma • Discuta • http://arthur-suciu.blogspot.com

Îmi judec prietenii aşa cum un mafiot îşi evaluează "fraţii". Dacă am face parte din Familie, cei mai mulţi dintre ei ar fi morţi demult. I-aş fi împuşcat cu mâna mea. Într-adevăr, opusul prieteniei nu este duşmănia, ci moartea. Căci prietenul este cel care se bucură că exişti şi crede în tine chiar şi atunci când ai ajuns un nimic şi tu însuţi nu mai crezi în tine. Oamenii au nevoie de Dumnezeu pentru că nu mai au prieteni. Prietenul este cel care te ţine în viaţă când viaţa ta nu se mai ţine de nimic. Îl invoci pe Dumnezeu pentru că eşti singur, pentru că prietenii au dat bir cu fugiţii. Iisus era disperat în Grădina Ghetsimani şi se ruga: toţi prietenii lui adormiseră, îl părăsiseră la greu.

Prietenia este situată dincolo de valorile materiale, morale şi estetice. Prietenia este dincolo de valori. Nu pentru că ai acelaşi nivel de educaţie şi de trai sau aceeaşi viziune filosofică asupra existenţei eşti prieten cu cineva. Cărţile şi banii, binele şi frumosul n-au nici o valoare, dacă eşti singur pe lume. A fi singur pe lume înseamnă a nu avea nici un prieten. Prietenia, deci, precede orice valorizare a existenţei; ea este un raport fundamental cu lumea, este deschiderea esenţială către oameni, către acele existenţe care, printre celelalte existenţe din lume (pietre, plante sau animale), sunt în cel mai înalt grad asemenea nouă. Prietenia este chiar această deschidere către lume şi fără prietenie nu există de fapt o lume, ci doar frică. De aceea, numai prin prietenie reuşim să trăim căldura vieţii, numai între prieteni ne simţim protejaţi, devenim capabili să înfruntăm frica, ne punem la adăpost de frică. Prietenia este viaţa omului văzută şi trăită nu din perspectiva fricii, ci a iubirii. Prietenia este iubire, iar iubirea nu este o valoare, ci un mod de a exista.

Nimic nu arată mai clar decăderea cuiva decât incapacitatea de a mai susţine o relaţie de prietenie. Când suntem singuri şi înfricoşaţi încă mai păstrăm în noi posibilitatea unei deschideri. Când însă, exasperaţi de lumea oamenilor, prea suferinzi de egoismul lor, disperaţi de singurătate ne întoarcem către frică şi ne facem din frică un reazem şi un fel de prieten, atunci tot ceea ce răspândim în jur este frică. Cel care ne trezeşte frica este duşmanul nostru teribil.

Ordinea prieteniei este înlocuită de ordinea fricii, în care cel care urăşte lumea se comportă ca singurul individ cu drept de existenţă. Cel manipulat de frică vede de aceea în jurul său numai duşmani, pe care trebuie să-i anihileze sau măcar să-i ţină la respect. Lumea fricii este chiar lumea în care trăim. Prietenul de ieri a devenit între timp stăpânul pe care vrei să-l distrugi, sclavul de care îţi baţi joc. Dacă, plecând de la relativitatea existenţei, prietenia introduce egalitatea în faţa morţii şi deschiderea generoasă către ceilalţi, duşmănia îngheaţă lumea în eternitatea fricii şi stabileşte o ierarhie ad-hoc.

Tocmai pentru că duşmănia este o decădere, ea capătă totuşi arareori forme radicale, patetice. Ura revarsată asupra lumii cu maximă intensitate este o tragedie, iar tragediile nu au loc în fiecare zi. În fiecare zi avem parte de ura mediocrului, de flasca, dar insistenta ură a celui slab. Ura ia cel mai adesea forma invidiei. Când mediocrul care, incapabil de a se salva prin iubire şi prietenie, ia calea urii, încearcă să iasă în evidenţă prin răul meschin ce-l revarsă în jurul său, tot ce reuşeşte este să-şi demaşte ruşinoasa invidie. Invidiosul suferă de două ori: o dată pentru fericirea celuilalt, de care este invidios, şi încă o dată de ruşinea propriei invidii. Pe lumea asta nici un invidios n-a murit în glorie. Mai mult: invidia este boală lungă şi grea şi până la urmă ucide.

Prietenul care ţi-a devenit duşman contestă dreptul tău la existenţă şi importanţa sau valoarea lucrurilor pe care le faci. El te relativizează în toate sensurile înainte de a încerca să te depăşească -şi asta cu orice preţ.
Dacă ceilalţi spun despre tine că eşti bun, dacă primeşti, într-o formă sau alta, o recunoaştere socială, acest prieten va pretinde că, în virtutea prieteniei dintre tine şi el, are dreptul să rostească adevărul, anume că: nu eşti chiar atât de bun, ceilalţi nu ştiu despre ce vorbesc, nu-ţi cunosc punctele slabe. El, prietenul, te cunoaşte mai bine şi ar putea să ateste că, într-o anumită măsură, această recunoaştere este nemeritată. Mai mult, în ea s-a strecurat şi un dram, ba chiar un car de noroc. Nu valoarea personală, nu munca te-au făcut să ajungi ceea ce eşti, ci binefacerile sorţii.
Dacă, în urma evoluţiei tale, ai căpătat respectul oamenilor respectabili, dacă eşti văzut ca o persoană demnă de încredere, prietenul, care te cunoaşte de mult timp, se va simţi obligat să-ţi aducă aminte de acele clipe din viaţa ta în care nu ai fost deloc respectabil. El, care îţi cunoaşte secretele, ar putea da mărturie că nu eşti cu nimic superior faţă de alţii şi că, în fond, ar trebui să fii mai modest, dacă nu să te ruşinezi de tine.
Prietenul care ţi-a devenit duşman speră din tot sufletul ca poziţia socială pe care o ocupi, fiind nemeritată, să fie cât mai trecătoare cu putinţă. El visează cum te tăvăleşti în mizerie, te avertizează permanent că eşti cu un picior în groapă şi, dacă se întâmplă să cazi, vede asta ca împlinirea propriilor sale profeţii. Dacă, tocmai datorită acestei poziţii sociale avantajoase, îl ajuţi şi pe el să urce, nu-ţi va ierta niciodată gestul făcut. El va face totul să uite că l-ai ajutat, va spune că ai avut un interes să-l ajuţi sau că l-ai ajutat doar ca să-l umileşti. Va contabiliza binele primit din partea ta şi va trăi doar pentru a-l plăti iar, dacă nu va reuşi asta, va răstălmăci binele şi va face din bine rău. Prietenul care ţi-a devenit duşman vrea să-ţi ia locul şi, acolo unde tu l-ai ajutat, el îţi va da cu piciorul.
Dacă ţi-ai luat o Dacia Sandero, prietenul îşi va lua un Volkswagen, iar dacă ţi-ai luat un jeep şi el nu poate să-şi ia, te va întreba cu subînţeles de unde ai banii sau îţi va spune că altcineva, pe care se presupune că trebuie să-l invidiezi, şi-a luat un jeep şi mai scump. Dacă ţi-ai cumpărat în rate un biet apartament cu două camere, el va dori să-şi cumpere unul cu cel puţin trei camere. Dacă locuieşti în Drumul Taberei, el îşi va arăta superioritatea prin faptul că locuieşte în Cotroceni. Dacă tu ai fost în două ţări străine, el a fost deja mai mult ca sigur cel puţin în trei. Şi, în ciuda acestei superiorităţi, tot el este acela care te invidiază.
Dacă te ajungi, prietenul te acuză de imoralitate; dacă decazi, spune despre tine că eşti un looser. Nu înţelege niciodată ce-i place la tine acelei femei frumoase şi, făcând abstracţie de asta, îţi demonstrează scurt că el este adevăratul Don Juan.

Prietenul care ţi-a devenit duşman nu este mulţumit, orice statut ai avea şi oricum ai fi. Dar el nu-ţi mai este prieten demult şi singura soluţie ar fi să-l împuşti. Dacă n-o faci, este pentru că dezamăgirea are oroare şi să acţioneze. El este oricum ca şi mort.

Prietenul care ţi-a devenit duşman este mai puţin decât un duşman. Este ceva jalnic.

prietenul       ca       duman       nverunat