Povesti cu fantome si doua carti

Postat de:gaby 865 zile in urma • Discuta • http://www.gavagai.ro

Aseară stăteam în cumpănă, neştiind ce să vă povestesc. Îmi notasem o idee drăguţă despre contractul de ficţiune faţă cu pudoarea mea de a-l semna, schiţasem o comparaţie în artă şi literatură după criteriul mâinilor murdare şi găsisem o notiţă cel puţin bizară, pe care am scris-o aproape în somn (m-am trezit râzând, am înhăţat stiloul şi am scris ceva, cât am putut eu de citeţ). M-am gândit o clipă să combin primul şi ultimul subiect, dar nu prea aveam chef. Noroc cu fantomele din încăpere, care mi-au şoptit c-aş putea scrie despre vreo carte. De fapt despre două.

Prima carte

În ce-o priveşte pe prima carte, am motive să cred că i-a aparţinut lui Anton Dumitriu. Mai ales pentru că pe pagina de gardă scrie A. Dumitriu; şi e şi probabil; iar semnătura este ieşită din aceeaşi mână care a scris Anton Dumitriu pe coperta cartonată a Istoriei logicii.

Cartea reprezintă fasciculele 2-4 din primul volum al revistei Erkenntnis (număr tematic – Bericht über die 1. Tagnung für Erkenntnislehre der exakten Wissenschaften Prag 1929). Conţine o friandiză pozitivistă, anume un delicios expozeu în care  Otto Neurath vorbeşte despre magie, teologie şi ştiinţă, câteba articole despre probabilitate şi cauzalitate (de Feigl – Probabilitate şi experienţă -, de Reichenbach, v. Mises, Hertz şi încă cineva) şi o dare de seamă asupra cercetărilor privitoare la axiomatica generală, semnată de Carnap.

Atenţia fostului posesor al cărţii, pe carevom conveni să-l numim Anton Dumitriu, este atrasă de un articol al lui Friedrich Waismann, “Analiza logică a noţiunii de probabilitate”. Atenţia se manifestă prin sublinieri – citez:

Dimpreună cu Leibniz şi Bolzano, cred că teoria probabilităţii este o ramură a logicii.

e răspândită, în cercurile noastre filosofice, opinia că probabilitatea este o noţiune fundamentală a gândirii noastre;

un enunţ poate fi şi posibil;

căci înţelesul unei propoziţii este metoda verificării sale.

şi prin note marginale – citez din nou:

“există dar e neputinţă a noastră de a cunoaşte ceva exact. În “realitate” măsurătoarea lungimii ar trebui să dea exact. Dar are aceasta un sens?

fals! cunoaştem nu prin faptul că existăci cum există; prin măsurători, însă măsurătorile nu sunt exacte. Aşa dar, a spune că un lucru există sau nu există nu are nici un sens.

S’ar părea, astfel, că probabilităţile definesc o sau tind să definească o anume stare ideală.

Acuma stau şi mă gândesc pe unde-oi fi rătăcit Istoria logicii. E ruşinos să rătăceşti ditamai hardughia de carte. Piua puţin, mă duc să văd dacă dau de ea. :: Hai că m-a ajutat Sfântu Augustin şi cu Sfântu Ambrozie al Milanului de-am găsit-o, se pitise între două mormane de hârţoage.

Dacă veţi deschide Istoria logicii la pagina 580, veţi vedea că Anton Dumitriu face trimitere taman la acest articol. Pe de altă parte, în capitolul despre logica probabilistică din Logica polivalentă nu zice nimic despre W. – îl numesc astfel pe Waismann ca să nu mă mai repet şi ca să evit folosirea perifrazei “membrul Cercului de la Viena”, care poate produce confuzie în context.

A doua carte

A doua carte despre care-aş mai scrie este Après la mort, de Camille Flammarion, ediţia prescurtată pentru J’ai Lu, colecţia L’aventure mystérieuse – despre care voi mai scrie mâine.

La început am fost tentat să vă zic nişte poveşti cu fantome, apoi am vrut să analizez discursul pe structura căruia se articulează relatările experienţelor psihice, să zic vreo două cuvinte despre valorile morale care se strecoară insidios în discursul ştiinţific (Flammarion era, în fond, un om de ştiinţă onorabil) pentru a deveni probe, dar mi s-a făcut lehamite. Noroc c-am dat peste fantoma fostului posesor al cărţii, că şi asta provine de la anticariat (să nu uit, anticariatele sunt orfelinate de cărţi).

Fostul posesor al cărţii începe prin a-şi face simţită prezenţa în forţă, la pagina 7:

aritmomanii – compulsie, repetări matematice, în şir, în serie. moarte spirituală!!!

Vreme de două pagini, 8 şi 9, subliniază nişte cuvinte:

locuitorul Pământului este o fiinţă singulară;

o aceeaşi privire recapitulativă;

şi cărora le-am putut aprecia sinceritatea şi valoarea morală (aici am tresărit şi-am sperat la ceva mai de soi, dar am fost dezamăgit de următoarea subliniere);

echilibrul mental absolut;

să acţionăm deci: 1° cu prudenţă; 2° în deplină libertate de judecată.

După pagina 9, fostul cititor aproape că dispare. Ca o umbră. Îl regăsim la pagina 270, la începutul concluziilor. Scrie:

It’s a cosmic battle between good and evil; for the explanation of my desease !!! <sic!> Amen. Hilton Olive D. Min.

Mai subliniază câteva propoziţii (p. 271):

Sufletul posedă facultăţi încă necunoscute ştiinţei.

Sufletul supravieţuieşte organismului fizic şi se poate manifesta după moarte.

Am demonstrat experimental că transmisiile între spiritele celor vii au fost constatate cu certitudine la toate distanţele, şi am ajuns la concluzia că “telepatia este tot atât de sigură ca şi existenţa lui Napoleon, a oxigenului şi a lui Sirius”. Ei bine, această transmisie telepatică există şi între spiritele defuncţilor şi cele ale oamenilor vii.

Apoi tace din nou. Dar iată că la final, pe jumătatea de pagină de sub cuprins, îşi dă verdictul:

E cam paranormală şi ocultă cartea. // Te înnebuneşte mai rău. Dă-o-n p*** mea!!!

Mi se pare zguduitor. Omul ăsta fusese ros de îndoieli, pe care credinţa nu fusese-n stare să i le spulbere. Vede o carte care-i promite revelaţia. Se pregăteşte pentru cuvântul adevărat, subliniază tot aşa cum Luria ar anagrama literele din numele lui Hayhev. E puţin înspăimântat de ce-l aşteaptă sau de ce-i va spune cartea că-l aşteaptă. Apoi e dezamăgit. Nu cred că a citit prea mult, a fost poate sufocat de noianul de relatări primite de Flammarion ca-ntr-un soi de subscripţie publică pentru propăşirea ştiinţei spiritualiste. La final, pentru a se elibera, pentru a exorciza gândurile ocazionate de carte, o trimite-n dispreţul lui.

Anton Dumitriu şi anonimul cititor de Flammarion sunt două fantome. Lasă urme în cărţi ca nişte spirite ce bat în tăblia mesei. Fiecare e caracterizat de propria-i manieră de bântuire. Anonimul e neglijent şi nu dă doi bani pe posteritate. Anton Dumitriu, în schimb, bănuia că ca Erkenntnis I (1930), 2-4 va ajunge în mâinile mele hrăpăreţe, sub ochii mei devoratori; îşi ia cuvenitele rezerve: scrie “realitate” cu ghilimele, diminuează tonul aserţiunilor (definesc o sau tind să definească o…).

Fantomele din cărţi

De regulă, fantomele din cărţi îşi văd de treburile şi interesee lor personale. Mai vine uneori câte unul ca mine, dispus să le-asculte şoaptele ori tânguirea lugubră, dar de cele mai multe ori îşi duc zilele neştiute, printre litere. Unele sunt în stare să te sperie (cum m-am speriat io atunci când am găsit aceeaşi fantomă în vreo 30 de cărţi dintr-o bibliotecă, de intrasem la idei până s-o identific), însă majoritatea sunt inofensive. Clipocesc ca nişte pârâiaşe, alunecă printre pagini şi trădează poveşti insuportabil de frumoase.

Unele fantome sunt plictiocase şi deosebit de serioase, făcându-şi simţită prezenţa la tot pasul. Altele sunt discrete, marcând câte o subliniere verticală sau un x minuscul.

Fantomele din cărţi sunt obsedate de macarea teritoriului. În aceeaşi carte îi găsesc pe Oroveanu I. cl. V no. 40/60 şi pe prof. Anghel T., Bucureşti, 4 oct 1946 (am vreo 20 de volume din biblioteca acestui profesor Anghel T.); în altă carte găsesc o bătălie ieşită parcă din războiul de 30 de ani: De mes livres Iachint Pamfilian cl VI 1899 vs România:Biblioteca Harzam vs Librairie Centrale J. Rainişteanu 28, Rue de la Victoire, Bucarest vs Dumitru … (numele e tăiat de mâna unei fantome mai târzii) vs. Har. Zamfirescu vs Nic. Gh. Zamfirescu 1918. Fiecare fantomă ţine morţiş să-şi marcheze trecerea, elevii îşi dau coordonatele complete (nume, apoi prenume, apoi cl. VII umană), personajele celebre semnează elegant (m-a fost dat să găsesc şi câteva cărţi care-au aparţinut unor personaje celebre în domeniul lor de activitate), colecţionarii îşi aplică ştampila cu un gest apăsat, neuitând să înscrie şi numărul de ordine al volumului.

Oare ce se va fi ales de J. G. Nămoloiu, care bântuie L’Art au point de vue sociologique? Sau de alte fantome, precum Librăria L.A. Robin Dupont, Strada Lipscani 27, Bucuresci; Socitatea Literară-Artistică a elevilor seminarului “Negru-Vodă”, C. de Argeş (no. 2253, sau poate 2017, că-i scris cu roşu); prof. A, de la liceul “Radu Negru” din Făgăraş, 25 X 1938; Hermann Beiner, Suczawa; Librăria Şcoalelor C. Sfetea în faţa Grădinei S-t. Gheorghe Bucureşti. Pe cine-or mai bântui ele astăzi, sub formă de amintiri?

PS Am întâlnit odată fantoma unui cenzor, într-o carte pe care-o cumpărasem direct din depozitul unei edituri. Dacă-mi amintesc despre ce carte-i vorba, vă dau detalii.

PPS Cea mai frumoasă poveste spusă de o fantomă se referă la o dragoste interzisă. În cartea unui profesor de secundară, pe coperta a treia este o listă cu elevele ce urmează să susţnă prezentări. Elevele sunt desemnate prin nume + prenume sau chiar nume + inţială. Dar iată că sobrietatea cazonă a numelor de familie este spartă de o fată cu părul de aur, înscrisă tandru cu radiousul său supranume. Insuportabil de frumos.

Texte asemanatoare:Doua sau trei lucruri pe care le stiu despre Uniunea Sovietica
Ce carti as vrea sa citesc
O inima si doua iubiri
Ghicitul in carti
iIsus si doua snoave

povesti       cu       fantome       si       doua       carti